Florin Teodorescu - Biografie
Mai mult decât slab: 1.400 g la naştere M-am născut la 30 martie 1961, comuna Horea, judeţul Neamţ. Am fost 5 fraţi la părinţi, iar eu m-am născut din fraţi gemeni. Dacă sora mea geamănă a cântărit, la naştere, 2.600 g, eu am avut numai 1.400 g. Am fost un copil slab, rahitic chiar, şi îmi amintesc că surorile mele se jucau pe coastele mele ca pe ţambal. Ca să nu mă mai bată surorile şi copiii, m-am apucat să fac mişcare. Auzisem eu că, dacă faci flotări, normale sau între scaune, te dezvolţi. Am început să ridic scaunul din bucătărie (încercaţi cu o mână, să vedeţi cât e de greu!), apoi să fac biceps cu oala de mâncare de 15 kg. Uneori însă trebuia să o golesc, pentru că era prea grea şi nu puteam lucra…
Pe urmă, am încercat să ridic o bucată de cale ferată şi o bilă, de la umăr. Am făcut tracţiuni la copac. Făceam toate aceste exerciţii, dar nu ştiam ce muşchi acţionea
ză, abia după 2-3 luni vedeam ce anume se dezvoltă. Primii muşchi pe care i-am văzut „cu ochiul liber” au fost cei de la antebraţ, după ce am lucrat cu flexorul, în 1974.
În acei ani, am văzut pentru prima dată, în gazetele „Sportul” şi „Scânteia Tineretului”, descrieri ale legendarului culturist Steve Reeves, cel care a jucat în „Hercule cucereşte Atlantida”. (Dealtfel, am vazut acest film de foarte multe ori. Am mai văzut şi „Blestemul rubinului negru”, în care a jucat Sergio Nubret). Atunci am văzut prima etalare a muşchilor unui culturist. Tot prin 1974-75, am întâlnit prima carte de culturism, scrisă de Ladislau Szekely, carte după care m-am ghidat întâia oară. Între 74 şi 77, mă pot numi autodidact; erau destui practicanţi ai acestui sport, dar nu exista comunicare, fiecare făcea după capul lui. Ulterior, după 1990, răsfoind cărţile din biblioteca mea, am observat că şi alţi culturişti au avut aceleaşi simţuri ca şi mine, descoperind, practic, culturismul. Acesta e motivul pentru care mă consider, zic eu pe bună dreptate, unul dintre pionierii acestui frumos sport în România.
Aparate artizanale de fabricaţie proprie
Din păcate, în mass media nu exista culturismul, aşa că nu puteam să comunicăm între noi. Mi-am văzut de treabă, nu aveam ce face. Am realizat primele aparate de culturism: gantere făcute din conserve şi beton, o bară de lemn cu conserve în capăt. Mai fooseam o bilă de fier, pe care o ridicam când într-o mână, când în alta, mai făceam tracţiuni la o bară încovoiată dintre doi stâlpi. Făceam împins la piept de pe banca de lemn pe care o foloseam la spălat rufe, la râu. În 1980, am avut prima bancă de împins din fier, primul scripete, gantere şi haltere din fier. Lucram la uzina de ţevi din Roman şi le-am făcut acolo. Cum nu ştiam să le confecţionez prea bine, la început le-am făcut prea groase. Apoi, m-am specializat şi le-am făcut mai subţiri. Am vrut chiar să fac o sală în comuna Horia, am fost la primar, dar acesta nu a înţeles ce înseamnă culturismul. A doua zi, la întâlnirea pe care am avut-o, a venit documentat, şi mi-a spus că culturismul înseamnă „cultură şi turism, aşa că du-te şi vezi turnul Eiffel!”. Aşa a înţeles el culturismul, luând cuvintele din dicţionar, cultură (...) şi turism (...)!
Am plecat la armată, la Sighetul Marmaţiei, în perioada 1980-81. Am făcut armata la frontieră şi am fost detaşat în mai multe pichete. Aici, am avut posibilitatea să fac mai multe aparate. Barele erau din metal, iar discurile erau roţi de angrenaj de la tractor, sudate pe bară. După stagiul militar, am ajuns la Roman şi m-am antrenat într-o sală destul de bună, unde l-am întâlnit pe Dragomir Ion, un culturist bun, medaliat la Campionatele Naţionale. Totuşi, prea mari perspective pentru culturism nu existau la Roman, aşa că, în 1986, am venit în Timişoara. M-am antrenat la Electromotor, într-o sală modestă, apoi la CFR şi, din 1990, mi-am făcut propria sală. Mai întâi, la ştrandul CFR, apoi, tot în 1990, la Casa Tineretului, iar din anul 2000, la Sala Olimpia din Timişoara. Din 1990 şi până în prezent, aici se află cea mai dotată şi modernă sală de culturism în România.
Primul concurs, pe scaunul din bucătărie
Revin la copilăria mea, la momentele când, odată cu practicarea culturismului empiric, am văzut că încep să mă dezvolt. La un moment dat, m-am gândit să fac o întrecere cu cei mai dezvoltaţi copii, în comuna natală, Horia. Erau şi de vârsta mea, şi mai mari, chiar şi cu 5 ani. Era în 1977. Am început cu proba extensorului, să vedem cine îl poate întinde cu toate cele 5 corzile. Am început cu 2 corzi, apoi cu 3, cu 4 şi 5. Le-am întins pe toate! Nici unul nu a reuşit să le întindă. Era o probă care necesita nu doar forţă, ci şi tehnică. La proba frumuseţii, cum o numeam noi, m-am gândit să scot scaunul din casă şi să ne suim pe el. Pe rând, trebuia să arătăm „trapezul”. Noi numeam astfel muşchii dorsali, adică ceea ce se înţelege despre un om când are „trapez”, e bine făcut! De asemeni, ridicam mâinile ca să punctăm antebraţul, şi le strângeam lângă corp ca să reliefăm bicepsul. Nu se punea problema să lucrăm gambe şi coapse... Ulterior, am scos şi masa şi făceam demonstraţii, chiar cu puţin public.
Demonstraţii
În 1981, în timpul stagiului militar, am făcut multe demonstraţii de culturism, la Sighetu Marmaţiei, în pichetele în care mă aflam. După armată, în 1982, m-am dus la Iaşi, la primul meu concurs, Cupa Unirii. Nu am intrat însă în competiţie. Aveam 70 de kiograme la 1,77 metri, iar antrenorul Florin Vizitiu mi-a spus că mai trebuie să pun pe mine 10 kg, cel puţin. Mi-a mai spus că nu crede că le voi pune, pentru că este foarte greu şi trebuie să lucrez atât eu, cât şi familia mea, să avem bani pentru antrenament. După câţiva ani, i-am amintit antrenorului de această fază. A zâmbit şi mi-a spus, „şi noi, antrenorii, greşim, dar tu eşti o excepţie. Dintre toţi cei cărora le-am spus că nu vor ieşi culturişti, doar la tine m-am înşelat”. La această primă competiţie, i-am văzut pe culturiştii adevăraţi ai momentului, Eugen Kantor, Petre Ciorbă, Nicolae Giurgi. După concurs, m-am speriat, văzând cât de mari sunt şi m-am gândit cât ar trebui să muncesc eu ca să mă fac ca şi ei... Trei săptămâni nu m-am mai dus la sală. Mama, într-o bună zi, mi-a spus, „mergi la antrenament, pentru că tu eşti născut să faci asta, nu să fii muritor de rând”. Spusele mamei m-au determinat să reiau antrenamentele şi să nu mă las niciodată de ele, până în ziua de azi, deşi au trecut de atunci mai bine de 25 de ani... Cea mai mare demonstraţie pe care am susţinut-o a fost defilarea de 23 august din 1989. Acum îmi dau seama că a fost un salt extraordinar. Am parcurs drumul de la cei câţiva curioşi care căscau gura la noi, pe maidan, când ne arătam muşchii, la zecile de mii de oameni de la defilare...
Concursurile adevărate. Cupa Libertăţii
Abia în 1986 am concurat cu adevărat, la Arad, la Cupa Vagonul. Venisem deja în Timişoara şi am intrat în competiţie pentru clubul Electromotor, unde mă antrenam. Din 18 sportivi la categoria mea, am ieşit pe locul 3. Locul 1 îmi amintesc că a fost ocupat de Eugen Kantor. I-am spus la acel concurs că eu voi fi primul din zonă care îl va învinge. Au urmat foarte multe concursuri, în acei ani, între 1986-90. Erau în jur de 20 – 25 de competiţii pe an, plus numeroase demonstraţii. Când am plecat de la Electromotor la CFR Timişoara, au început şi depunctările în lanţ, la competiţii, pentru că arbitrii erau toţi de la Electromotor. Le-am spus că nu concurez pentru diplome, ci pentru a deschide ochii oamenilor asupra acestui sport. În 1990, în luna februarie, am organizat primul meu concurs, Cupa Libertăţii, care a purtat şi numele de „Memorial Vasile Balmuş”, după prietenul şi colegul meu de sală, care a murit lângă mine în Revoluţie. Am vândut 400 de bilete, cu două zile înainte de concurs, iar la ora desfăşurării, sala Lira era arhiplină, nu mai aveam nici un bilet! Aceasta a fost prima ediţie. Următoarea a fost tot în 1990, în luna decembrie, dar la Casa Tineretului, locul unde s-a disputat concursul până în anul 2000. Am câştigat primele 5 ediţii ale competiţiei (la open, unde s-au întrecut învingătorii fiecărei categorii). Până în 1995, am organizat şi proba de juniori. Am avut şi 120 de sportivi înscrişi în concurs, iar în anul 2000, la prima ediţie care s-a ţinut loc la Sala Olimpia, am avut 3000 de spectatori! În anul 2008, am sărbătorit ediţia a 20-a a Cupei Libertăţii.
Grand Prix-ul României, un vis împlinit
Între timp, am organizat şi alte competiţii: campionatele zonale ale României, Cupa de Vest (o ediţie), iar în 2006, am „lipit” Cupa Libertăţii de o competiţie la care am visat ani de zile: Weider Grand Prix of Romania, Marele Premiu al României. Interesant este că eu avrut să organizez un Mare Premiu încă din 1994. Am trimis faxuri la IFBB, dar nu ştiam că se cer foarte mulţi bani, credeam că sportivii, fie ei şi profesionişti, vin pentru cupe şi medalii. Când am văzut ce sumă este necesară, 60.000 dolari minim (reprezentând toate cheltuielile), m-am gândit că poate voi reuşi, cândva, în viaţă, să fac aşa ceva aici, fie şi când voi împlini 60 de ani! Am reuşit mult mai repede, după 12 ani, adică în 2006. Au venit la Timişoara cei mai mari culturişti ai lumii, Ronnie Coleman şi Jay Cutler (care tocmai cucerise mister Olympia, detronându-l pe Ronnie după 8 titluri consecutive!) şi a ieşit un concurs de vis, cu doi mister Olympia pe scenă! După încă doi ani, în 2008, am mai făcut un Grand Prix, cu un alt mister Olympia în prim plan, Dexter Jackson.
Mi-am dorit întotdeauna să văd un Grand Prix pe viu, după ce am citit multe lucruri despre acest gen de competiţii, în reviste. În 1997, am văzut Marele Premiu al Ungariei, la Budapesta. I-am văzut pe viu pe Kevin Levrone (locul 1), Lee Priest, Nasser El Sonbaty, Ronnie Coleman (a luat doar locul 6!), Flex Wheeler, Milos Sarcev şi alţii. Toţi ar fi vrut să-l vadă pe Dorian Yates, Mister Olympia la acea vreme, dar el nu a venit. Am mai văzut un Grand Prix în Ungaria, în 2000. La competiţie, au participat, între alţii, pe lângă Flex (care a şi câştigat), Denis James şi prietenul meu Nicu Giurgi, care a avut o evoluţie apreciată.
Păţania lui nea Papi
Vreau să amintesc aici ceea ce a păţit nea Papi cu ocazia acestui Mare Premiu al Ungariei. La vama maghiară, la plecare, i s-a atras atenţia că paşaportul îi expiră chiar în acea zi. Nea papi nu s-a impacientat, sperând că ne vom întoarce înainte de miezul nopţii. Cum concursul a durat destul de mult, iar circulaţia în Budapesta era destul de intensă, am ajuns la frontieră după ora 1 din noapte. Vameşul maghiar, foarte liniştit, i-a spus lui nea Papi că nu e problemă, să se ducă la consulat în Ungaria şi rezolvă! Nea Papi s-a speriat şi l-a rugat pe unul din însoțitori să îi explice vameşului că el e un mare VIP, că e preşedinte al federaţiei, orice, numai să treacă graniţa. Până la urmă, vameşul s-a lăsat înduplecat şi l-a lăsat să treacă. Am râs atunci cum n-am râs demult, ce mare VIP a devenit nea Papi peste noapte. Lăsând gluma la o parte, am un mare respect pentru memoria regretatului meu prieten. Nicolae Parfenie a fost acela care a sădit sâmburii bibliotecii de specialitate pe care o deţin la Sala Olimpia din Timişoara. A fost un mare iubitor al culturismului, a citit şi a adunat numeroase lucrări de specialitate, fapt pentru care are un loc aparte în sufletul meu.
Pe viu, la Mister Olympia
Mi-am dorit o viaţă întreagă să văd pe viu Mister Olympia şi să întâlnesc toţi culturişii legendari ai lumii. În anul 2003, mi-am văzut visul cu ochii. Am călătorit la Las Vegas – eram a 3-a oară în SUA – după ce, în prealabil, mi-am făcut rezervare din Timişoara. M-am întâlnit cu legendarii Reg Park şi Steve Reeves şi mi-am adus aminte că lui Arnold, la vremea lui, i-a trebuit 7 ani până să dea ochii cu ei. Era dorinţa lui, avea emoţii foarte mari... Mie mi-a trebuit 30 de ani să îi văd pe viu. Nu doar că am avut emoţii, dar cu siguranţă îmi curgeau şi lacrimi. Am crescut odată cu ei, dar ţara fiind închisă n-am avut cum să am contact cu aceşti mari sportivi. Eu sunt un caz extrem de fericit, pentru că sunt mii de culturişti care şi-au dorit şi îşi mai doresc să se întâlnească cu ei şi nu vor reuşi niciodată!... L-am întâlnit şi pe Joe Gold, fondatorul renumitului lanţ de săli Gold’s Gym, primul de acest fel din lume, şi omul care l-a sfătuit pe Arnold să emigreze. Şi în momentul de faţă, este lanţul profesionist numărul 1 în lume. Joe Gold avea 81 de ani şi se ţinea destul de bine. Am făcut şi o fotografie cu el. (Din păcate, un an mai târziu avea să moară). Când a apărut Arnold pe scenă, de asemenea, am avut emoţii foarte mari. În speech-ul său, a vorbit despre cum a ajuns el star şi şi-a arătat recunoştinţa faţă de Joe Weider pentru reuşitele lui. E un lucru deosebit, pentru că recunoştinţa este, îndeobşte, floare rară, din păcate. Să mai adaug că i-am văzut şi m-am simţit onorat în compania unor monştri sacri precum Sergio Oliva, Frank Zane, Dorian Yates, Lee Haney. Să nu uit, l-am văzut şi pe Larry Scott, câştigătorul primului Mister Olympia, din 1965! Aşadar, am văzut atât primul, cât şi ultimul câştigător la această competiţie.
Grand Prix-ul României, la Timişoara
Peste doi ani, în 2005, am ţinut foarte mult să văd cea de-a 40-a aniversare a Mister Olympia. A fost o ediţie deosebită, unicat aş putea spune, pentru că pe scenă au urcat TOŢI câştigătorii de la Mister Olympia, din 1965 încoace!! Cred că şi pentru fraţii Weider a fost o onoare să îi vadă pe toţi legendarii pe scenă. A câştigat tot Ronnie Coleman, al 8-lea său titlu. La acest concurs m-am gândit foarte serios că e timpul să organizez şi eu un Grand Prix. De fapt, şi invitaţii mei la Cupa Libertăţii în aceşti ani, Craig Titus şi Dexter Jackson, chiar şi Ronnie, m-au îndemnat să organizez un concurs profesionist, în loc să chem, în postura de invitat, câte un culturist din „crema” acestui sport. În anul următor, dealtfel, am organizat primul Grand Prix al României, la Timişoara.
Al treilea Mister Olympia pe care l-am văzut pe viu a fost în 2008. Aici deja am contactat culturişti şi i-am îndemnat să vină în Europa, să promoveze culturismul pe „bătrânul continent”. Spun asta pentru că, în ultimii ani, în Europa, au fost foarte puţine Grand Prix-uri. În 2008, de pildă, s-a ţinut doar Grand Prix-ul României, organizat de mine la Timişoara! Foarte puţini culturişti de la Mister Olympia trec oceanul! 2008 fost ediţia în care Dexter Jackson, o veche cunoştinţă a mea (a venit în România în 2004, la demonstraţie!) a câştigat primul său titlu de Mister Olympia. Peste două săptămâni, a venit la Grand Prix-ul nostru, fiind al treilea Mister Olympia care vine la Timişoara, în România!
Pasiuni
Îmi place foarte mult istoria. Cred că oamenii care iubesc istoria unui domeniu simt un îndemn să lase, la rândul lor, ceva în urmă. Să adauge şi ei o pagină lângă istoria pe care o preţuiesc. Îmi place să călătoresc, să văd şi să vizitez tot ceea ce este vechi: monumente, muzee, obiective turistice.
Îmi place să înot şi să stau la soare (pot sta ore întregi pe soarele cel mai puternic fără să am nici o problemă), îmi place să alerg prin nisip.
Îmi place designul, atât vestimentar cât şi cel interior. Încerc să aleg cu gust totul, fie că e vorba de hainele mele, de aparatele de culturism sau de mobilă. Pot spune că sunt un om pretenţios în acest sens. Îmi plac, de asemenea, şi florile.
Sunt un spectator fidel al întrecerilor sportive din aproape toate disciplinele, cu precădere box, gimnastică, atletism.
